Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

Cum se vede viaţa dintr-un scaun rulant

Am lăsat capul pe spate şi m-am uitat în sus, spre coşul de baschet, care părea la ani lumină de mine. “Nici într-o sută de ani nu voi reuşi să înscriu din poziţia asta”, m-am gândit, iar ideea probabil că mi s-a transpus pe chip, pentru că cei care mă priveau au surâs îngăduitor.

Mă aflam în sala de sport Antilopa, care se află într-o hală imensă de la marginea Bucureştiului, în cartierul Pantelimon, unde urma să joc baschet într-un context cu totul şi cu totul special. Am acceptat provocarea, alături de alţi voluntari din cadrul companiei Vodafone România, de a juca baschet într-un scaun rulant, alăturii de sportivii de la Fundaţia Motivation România, pe care soarta i-a ţintuit, fără să-i întrebe dacă îşi doresc, în aceste scaune manevrabile. Nu am jucat împotriva lor, pentru că n-am fi avut nicio şansă, ci am format echipe mixte, astfel încât să existe un echilibru de bun simţ în teren.

Regulile jocului de baschet din scaun rulant nu diferă prea mult faţă de regulile jocului de baschet pe care îl practicăm noi – mă feresc să spun cei normali -, cei care ne putem deplasa pe propriile noastre picioare. Diferenţele le-am învăţat imediat, mai greu a fost să mă obişnuiesc cu mânuirea scaunului rulant, care nu-i tocmai uşor de împins şi căruia trebuie să-i cunoşti subtilităţile schimbării de direcţie.

A fost greu? A fost cel mai solicitant meci de baschet pe care l-am jucat în viaţa mea! Sunt o persoană care face mult sport, peste medie. Am alergat anul acesta peste 1.400 de kilometri, am fost la concursuri de triatlon şi la concursuri epuizante de mountain bike, dar nu m-am ales, aşa cum mi s-a întâmplat după acest meci de baschet, cu o febră musculară atât de dureroasă! Am rămas cu spatele blocat, iar fiecare mişcare îmi provoca valuri de dureri musculare.

N-am reuşit să înscriu nici măcar un singur coş şi am încercat din toate poziţiile! De la marginea semicercului de trei puncte n-am avut nicio şansă, nu mi-a folosit la nimic forţa dobândită de-a lungul anilor datorită sportului. N-am putut să arunc mingea până la inel şi m-am simţit de parcă aş fi avut braţele din ceară. Îmi venea să mă ridic din scaunul rulant şi să mă împing în gambe, dar centurile cu care eram prins de scaun îmi reaminteau imediat contextul în care mă aflam. N-am reuşit să înscriu nici chiar de sub coş, moment în care mi-am dat seama că, de fapt, dacă pe teren era cineva care suferea din cauza dizabilităţii fizice acela eram chiar eu.

I-am urmărit fascinat pe sportivii de la Fundaţia Motivation România în timpul jocului. Nu-mi imaginam că un om în scaun rulant se poate mişca graţios, nu-mi imaginam că de la o distanţa atât de mică faţă de sol poţi avea o viziune strategică asupra jocului, că poţi lansa pase în adâncime, că poţi fi angajat în atac, că poţi înscrie în viteză, că poţi dribla, că poţi fenta.

Şi m-a frapat un amănunt: bucuria şi implicarea totală în joc a acestor sportivi. Chiar dacă există restricţii pe care scaunul rulant le impune în viaţa lor, aceşti oameni mi s-au părut, atunci, acolo, LIBERI, iar lecţia principală pe care am învăţat-o este că viaţa trebuia luată aşa cum este şi că trebuie să te bucuri de ea în orice condiţii.

Pentru acest lucru, jos pălăria în faţa celor care lucrează la Fundaţia Motivation România, o organizaţie pe care vă invit s-o susţineţi cu orice ocazie. Îi puteţi găsi pe Facebook aici, iar online aici.

 

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI