Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

Traumele copiilor în sistemul judiciar românesc

În jilțul său de pe piedestalul de lemn al prezidiului, judecătorul este scuturat de o criză de râs care îi congestionează chipul. O mamă tânără, cu privirea îngrozită, plânge şi îl imploră să anuleze mandatul de aducere emis pe numele fiicei sale de 6 ani.

Doi paşi mai în spate, părinţii altor trei copii cu vârste între 5 și 7 ani au înlemnit. Cu puţin timp înainte, au fost chemaţi şi ei, ca la tablă, să li se explice ce amenzi vor primi dacă refuză în continuare să-i aducă pe copii la audieri.

Copiii lor sunt victime şi martori în acest proces, al educatoarelor care i-au abuzat fizic şi emoţional cu trei ani în urmă.

Au trecut doar două săptămâni de când, la ora 6.45 a dimineții, la casele acestor familii au descins mascați de la Jandarmerie care nu ştiau că pe mandate figurează numele unor copii ce urmează să fie confruntați, în sala de judecată, cu femeile care i-au agresat.

*

Cele de mai sus se petreceau în iulie 2016. Suntem în iunie 2017 și acest proces cu șase inculpați nu s-a încheiat. De la sfârşitul anului trecut, cazul a intrat pe masa altui judecător.

Primul, cel care râdea la prezidiu, a fost suspendat din activitate timp de trei luni, pentru "comportamente nedemne în sala de judecată".

La dosarul cauzei, aflată pe rolul Judecătoriei Constanța din septembrie 2014, există șapte rapoarte de specialitate (inclusiv unul semnat de psihologul Curţii de Apel Constanţa) care vorbesc despre riscul ca traumele copiilor să se reactiveze, precum şi despre lipsa de relevanţă a mărturiei pe care un copil o dă în condiții de stres.

Primul judecător a refuzat să accepte ca probe la dosar până şi CD-urile cu imagini de pe camerele de supraveghere ale grădiniţei, cerute de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice. Înregistrările arătau sute de agresiuni petrecute în timpul programului de prânz al copiilor (masă, somn, pregătiri pentru serbări).

Pe 1 iunie 2017 se împlinesc 3 ani de când au fost publicate primele imagini cu abuzurile care se petreceau la cea mai nouă și trendy grădiniță privată din Constanța de la acea vreme.

Grădinița funcționa fără autorizație, pentru că legea permite acest lucru. Şi-a schimbat numele, între timp, dar continuă să funcționeze. Iar două dintre educatoarele trimise în judecată lucrează astăzi în grădinițe de stat.
 
 
Patru instituții adună date despre copiii abuzați
Circa 50.000 de copii din România sunt traumatizați în fiecare an în cadrul unor proceduri judiciare.

La lumina albastră a neoanelor din birourile de la Poliție sau de la Parchet, ori, mai apoi, aduși la câțiva pași de agresorii lor în sălile de judecată, mii de copii trebuie să treacă prin abuzul de a fi audiați de mai multe ori, uneori la intervale lungi, de către persoane pe care legea nu le obligă să aibă o pregătire în acest sens.

De 10 ani stăm în drum cu bagajele făcute în acest domeniu. Din 2007, statul român investește milioane de euro, din granturi internaționale, în cursuri la care magistraţii sunt formați pe domenii sensibile precum violență domestică, pornografie infantilă sau cerşetorie.

În lipsa unor reguli ferme prin care dosarele cu minori să fie gestionate de către echipe specializate, profesioniştii care au învățat cum să audieze copii sunt folosiți în acest domeniu absolut accidental.

Patru tipuri de instituții realizează, în România, statistici despre copiii abuzați sau abuzatori. Cu toate acestea, rezultatele lor nu corespund nici măcar în ceea ce privește numărul de zerouri.

Inspectoratele Județene de Poliție strâng reclamațiile, la Parchete se adună dosarele penale, instanțele cern minorii care sunt infractori, victime sau traumatizați de pe urma divorțurilor, iar Direcțiile de Protecție a Copilului îi înregistrează, teoretic, pe toți cei aflați în situații de risc.

Dar nicio analiză cantitativă, care să pună cap la cap toate aceste date, de la toate instituțiile, nu a fost făcută până acum la nivel național.

Statistici din 2016
Peste 9.000 de copiii, din care aproape 700 cu vârste mai mici 14 ani, au ajuns în fața unui procuror în 2016, ca urmare a unor investigații ale poliției. Aproape 7.000 de copiii au compărut în instanță ca victime sau ca infractori din dosare penale finalizate, în 2016, de procurori. De asemenea, în 2016 au fost pronunțate peste 30.000 de divorțuri în care erau implicați copii.

Lanțul trofic al audierii copiilor

"Avem procurori și polițiști specializați în omoruri, corupție, evaziune fiscală sau grupări infracționale. La fel, e nevoie şi de o structură specializată care să gestioneze infracţiunile grave, în special de violenţă, cu victime minore", spune Alexandru Georgescu(foto), prim-procuror la Parchetul Capitalei.

"Există protocoale pe domenii specializate, care fac ca investigațiile să funcționeze. Avem liste clare, cu procuror de serviciu, experți criminaliști etc.

În cazul unui omor, fiecare primește un telefon și în câteva minute ne strângem toată echipa; fiecare știe exact ce are de făcut. Așa ar trebui să fie și în cazul copiilor − liste cu oameni pregăţi să apară oricând într-o investigaţie în care avem un copil".

Audierea minorilor este reglementată printr-o Hotărâre de Guvern - HG49/2011, care formulează recomandări enciclopedice, nicidecum protocoale, și pe care angajații din sistemul judiciar le evită cu grație.
 


 
În prezent, un copil care a avut șansa ca abuzul asupra lui să le fie sesizat autorităților* este audiat pe rând, uneori la distanţă de câţiva ani, de: polițist, procuror, psiholog, un manager de caz de la Direcția de Protecție a Copilului, judecător.

Recomandările internaționale atrag atenția că audierile repetate pot conduce la revictimizarea copilului și la consecințe negative majore asupra sănătății lui fizice și psihice.

Aproape toți profesioniștii din "lanțul trofic" al audierii copilului urmăresc, prin natura profesiei, aflarea adevărului. Numai că:

"În lipsa unui sistem integrat de sprijin al copiilor victime, noi, anchetatorii, suntem puși în situația dificilă de a pune în balanță aflarea adevărului și protecția emoțională a copilului", spune Viorel Badea, prim-procuror adjunct la Parchetul Capitalei. El este co-autor al Ghidului Metodologic privind Audierea Minorilor Victime ale Violenței, apărut în aprilie 2017.

"Pe lângă oameni specializați în anchete cu copiii, e nevoie de un sistem paralel de sprijin al copiilor victime. Înainte de anchetă, în timpul anchetei și, foarte important, după.

Eu mi-am luat declarația de care aveam nevoie și pot să-mi construiesc cazul, dar copiii ăștia pleacă din biroul Procuraturii sau din secțiile de Poliție ruinați emoțional.

Iar de partea cealaltă a ușii nu-i așteaptă nimeni, să-i introducă într-un program de suport, recuperare, terapie individualizată", explică Alexandru Georgescu, prim-procuror la Parchetul Capitalei.

Pe lângă copiii aflați oficial în proceduri judiciare, există alte mii care trec prin sistemul de justiție fără a fi prinși în statistici.

Știm parțial câți abuzatori sunt anchetați, dar nu și câți copii au abuzat aceştia. Știm câți pedofili au fost condamnați, dar nu și numărul victimelor lor. De asemenea, nu se știe numărul copiilor chemați ca martori. Și nici numărul celor audiați în anchete care nu mai ajung în faza de judecată.

Este imposibil de estimat numărul copiilor care ar ajunge în atenția autorităților dacă:

1. unele plângeri nu ar fi descurajate chiar în secțiile de Poliție;

2. alte plângeri nu ar fi retrase la scurt timp după înregistrare (cum se întâmplă adesea în urma unor scandaluri domestice violente și împăcări fulgerătoare).

Vorbim despre copii doar prin cifre
Nici dosarele în care acțiunea penală s-a pus în mişcare nu oferă o garanție că acel copil intră sub o formă de protecție.

"Există neconcordanțe mari între statisticile Protecției Copilului și cele ale Inspectoratelor de Poliție Județeană, determinate de faptul că multe dintre sesizările primite la Poliție și în care există victime minori nu sunt raportate automat și către Direcția de Protecție a Copilului", spune sociologul Alexandru Toth, de la Asociația Sociometrics.

În acest an, el a realizat o analiză de context a situației copiilor care au fost victime ale violenței în județele Dolj și Cluj, în cadrul unui proiect al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), finanțat din fonduri elvețiene și cu sprijinul Ambasadei Franței la București.

Când vine vorba despre copii, în spațiul public putem folosi doar cifre. În numele demnității umane și al protecției minorilor, dezbaterea nu se poartă în jurul unor vieți reale și al unor tragedii individualizate, ci pe grafice și numere.

De exemplu: în statisticile pe 2016 ale Parchetului General apar și 50 de copii trimiși în judecată pentru mărturie mincinoasă. Dar legile în vigoare, menite să protejeze copiii, ne împiedică să aflăm detalii despre cum au ajuns ei în acea situație.

Alt exemplu: un grup de fetițe de 11-13 ani din Constanța au fost audiate de față cu agresorul lor, un medic pedofil, și apoi supuse testului poligraf. Ulterior, agresorul a fost condamnat la 4 ani și 2 luni de închisoare, dar nu pentru viol cu victime minore, ci pentru act sexual cu minori. Ca și cum fetițele și-ar fi dat consimțământul!).

Judecătoria Constanța ne-a refuzat oficial cererea de a studia acest dosar. A invocat articolul 38 din Ghidul privind relația dintre mass-media și sistemul judiciar din România (aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii în 2012), articol care se referă la un dosar soluționat în ședință nepublică.

Și dacă nu putem vorbi despre cazuri concrete, suntem nevoiți să ne întoarcem la cifre.

Iată-le.

Oficial, în 2016 Ministerul Public a trimis în judecată dosare cu 2.531 de copii victime, din care 932 fuseseră abuzați în familie. La fel de oficial, în același an, altă instituție – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului – a înregistrat 14.323 de abuzuri asupra copiilor, dintre care 13.000, supuși violenței în familie.

Există explicații, desigur, pentru care cifrele celor două instituții "nu se pupă". Una dintre ele este că, deși ar trebui să facă echipă în interesul superior al copilului, cele două instituții nu se întâlnesc. Funcționează în realități paralele.

Rapoartele completate din birouri îngăduie abuzul
Care pot fi consecințele lipsei de comunicare între Parchet și Direcția de Protecție a Copilului?

Iată un exemplu:

În iunie 2014, o asistentă maternală din Ilfov a fost condamnată la 14 ani de închisoare pentru tentativă de omor calificat și rele tratamente aplicate minorului. Din octombrie 2007 până în decembrie 2009, ea se dedase la cruzimi greu de pus în cuvinte asupra a doi frați − o fetiță care, la momentul plasamentului, avea 2 ani și fratele ei de 5 ani.

Fetița a ajuns la spital, la limita dintre viață și moarte, cu buzele tăiate cu foarfeca și cu un braț cangrenat, care nu a mai putut fi salvat. Era decembrie 2009. Abia în vara lui 2011 dosarul a ajuns la Parchet. Fetița avea 6 ani.

Cum a fost posibil ca instituțiile să nu comunice nici măcar într-un caz atât de grav?

Timp de doi ani, specialiștii de la Direcția de Protecție a Copilului Ilfov au completat din birourapoartele despre vizitele lunare pe care ar fi trebuit să le facă la domiciliul asistentei maternale. La fel au fost completate adeverințele medicului de familie: acesta confirma perfecta stare de sănătate a unor copii pe care nu îi văzuse niciodată.

După aflarea adevărului, Protecția Copilului a întocmit o anchetă socială "grăsuță", care conținea inclusiv mărturii cutremurătoare ale copiilor.

Toate documentele au fost împachetate într-un dosar cu șină unde au zăcut timp de alți doi ani. Cazul a ajuns pe masa procurorilor pe alte căi decât în urma unei sesizări de la Protecția Copilului.

Între timp, oamenii care au făcut posibilă această tragedie și-au trăit viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dosarele cu copii ajung la cei mai neexperimentați oameni din sistem
Există și o explicație firească pentru care cifrele Ministerului Public sunt diferite de cele de la Protecția Copilului.

"Nu orice abuz are relevanță penală. Și e normal să fie așa", spune Alexandru Georgescu, prim-procuror la Parchetul Capitalei.

Tot el nuanțează:

"Nu știu însă câte dintre abuzurile care ajung la Direcțiile Generale de Protecție a Copilului sunt trimise și la Parchet. Sincer, cred că multe rămân în dosarele lor. În 20 de ani, nu am văzut multe sesizări de la ei".

Și cu asta ajungem la mentalități. De multe ori, victima nu ajunge să reclame abuzul, mai ales când se petrece în familie. Asta face ca numerele din statistici să scadă, dar violențele, de fapt, să sporească, fiindcă nimeni nu intervine.

90% dintre cazurile de violență asupra copiilor se petrec în familie.

Conform Autorității Naționale pentru Protecția Copilului, la fiecare oră, doi copii din România sunt, în medie, victime ale unei forme de violență raportate autorităților. Cele mai multe violențe însă, cele tăcute, care provoacă traume pe viață, se întâmplă în spatele ușilor închise și nu apar niciodată în statisticile naționale.

Violența în familie continuă să fie un non-subiect pentru societatea românească. Pentru că este tolerată și pentru că, adesea, nici măcar nu este considerată o formă de violență.

"Din păcate, abuzurile în familie sunt tratate în justiție ca fapte de mâna a doua. Și așa a fost dintotdeauna", spune prim-procurorul Alexandru Georgescu.

Chiar și distribuția dosarelor în ierarhia magistraturii ne arată acest lucru. Cele mai multe ajung la Parchetele de pe lângă Judecătorii, care se ocupă de faptele mai puțin grave.

Parchetele locale sunt un fel de coasa cea mai tocită pe care o primește Niculae a lui Moromete pentru că e cel mai mic.

În Parchetele de pe lângă Judecătorii intră proaspeții absolvenți ai Institutului de Magistratură. Este o zonă de tranzit, o etapă necesară în carieră, mai degrabă un prim loc de muncă în care procurorii își fac mâna.

Cu alte cuvinte, cele mai multe dintre dosarele cu copii nu doar că nu sunt gestionate de profesioniști specializați în audierea copiilor, ci ajung pe birourile celor mai neexperimentați şi mai aglomeraţi oameni din magistratură.

În mai 2017, Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) a anunțat rezultatele unui proiect derulat în județele Dolj și Cluj, care a avut ca scop îmbunătățirea serviciilor sociale adresate copiilor victime ale violenței în familie, printr-un model eficient de intervenție în echipă multidisciplinară și interinstituțională, pornind de la HG 49/2011.

În ce a constat proiectul?

La București, Cluj și Craiova au fost amenajate camere speciale de audiere a copiilor. Profesioniştii locali au fost pregătiți de experți francezi și canadieni să înţeleagă psihologia copilului, să cunoască mecanismele prin care se formează memoria la vârste fragede, precum şi consecinţele dezastruoase ale unei eventuale retraumatizări.

În paralel cu aceste antrenamente, FONPC a demonstrat în cele două județe cum funcționează o echipă pluridisciplinaă care preia cazul unui copil.

"Camerele de audiere pentru copii sunt importante pentru cadrul prietenos, dar mai ales pentru posibilitatea înregistrării audio-video a mărturiei. În acest fel, judecătorul poate decide să nu mai audieze copilul.

Sau, dacă o face, nu-i va mai pune toate întrebările, ci doar acele întrebări de clarificare... În acest fel, se reduce riscul re-traumatizării și re-victimizării copilului în procedura de audiere", ne-a explicat Cristina Iova.

Acesta este, însă, un model împrumutat de la francezi, pentru care statul român nu este pregătit. Și nu doar din cauza lipsei de fonduri.

Sistemele de justiție, dar și prioritățile celor două state diferă. În România, unul dintre principiile care guvernează Justiţia este distribuirea aleatorie a dosarelor.

Atât de aleatorie, încât copilul-victimă trebuie să fie foarte norocos ca dosarul în care este implicat să ajungă la procurori şi judecători pregătiţi să interacţioneze cu el.
 
 
Mișcarea browniană a magistraților
Dacă un procuror dintr-o Judecătorie se formează astăzi în tehnici de audiere a copiilor, fiindcă are de-a face frecvent cu această problemă, nimic nu garantează că mâine nu se va muta la DIICOT ori la DNA, unde șansele de a-și folosi această experienţă specifică vor scădea foarte mult.

Judecătorii au și ei un traseu imprevizibil; din penal în civil, de la conflicte de muncă la probaţiune.

Ca să știm cât de departe suntem, trebui să știm de unde venim.

În România ultimilor 15 ani, lucrurile au evoluat foarte mult, formal, în investigarea dosarelor care implică și copii. Stând de vorbă neoficial cu o seamă de profesioniști din mediul judiciar, am aflat lucruri pe care nimeni nu le va recunoaște.

De pildă că, până acum 15 ani, unui copil care comitea o infracțiune i se puneau în cârcă − fără avocat, psiholog sau măcar un părinte lângă el − încă 5 sau 10 fapte cu autor necunoscut.

În Bucureștiul anilor '90, asta se întâmpla aproape în fiecare zi. O făceau poliţiştii. O făceau şi procurorii. Şi să nu ne imaginăm că un judecător nu-şi dădea seama când vedea dosarul pe masă.

Astăzi, avocaţii sunt chemaţi din oficiu, dar prezenţa lor este de multe ori una formală și reprezintă o "bifă pe procedură". Practica arată că avocaţii chemaţi să apere din oficiu un copil nu au nicio idee despre psihologia minorului.

Ei sunt doar o verigă în lanțul de specialiști din justiție cărora legea nu le pretinde competențe speciale.

În plus, vorbim, încă o dată, despre cea mai puțin experimentată categorie de specialiști. Majoritatea celor care apără din oficiu sunt foarte tineri, abia intraţi în Barou, și își rotunjesc în felul acesta nu doar experienţa, ci şi veniturile.
 
 
Legislația se mișcă "mai cu talent" decât resursele umane
Codul Penal şi Codul de Procedură Penală – modificate cel mai recent în urmă cu un an – oferă instrumente fantastice magistraţilor. Unul dintre acestea îl reprezintă audierea prin intermediul unui psiholog.

Din experienţa unor procurori care au folosit aceste soluţii, există însă și psihologi atât de "bine pregătiţi", încât au fost la un pas să arunce în aer dosarele.

Există ghiduri pentru gestionarea cazurilor de violenţă domestică, de cerşetorie, de pornografie infantilă. Avem peste 500 de magistraţi formaţi să gestioneze categorii vulnerabile de victime și de câteva ori mai mulţi poliţişti instruiţi să gestioneze astfel de cazuri.

Chiar în această perioadă, Parchetul General este angajat într-un proiect pentru realizarea unui ghid de proceduri de anchetă orientate spre victime.Dar ce te faci când toţi aceşti oameni ajung să fie folosiţi doar întâmplător în domeniile în care au fost formați?

Cheia stă şi în gestionarea coerentă a acestor specialiști. Lucru care încă nu se întâmplă.

Pe lângă sutele de ghiduri pe care orice magistrat le pierde în fişetele ticsite cu dosare, recomandările de bune practici nu ţin loc de proceduri impuse. Nimeni nu a evaluat până acum dacă acei oameni formaţi au generat un plus de valoare pentru cetăţeni. Nu știm cât din ce au învăţat acei profesionişti s-a reflectat în calitatea dosarelor gestionate, pe de o parte, şi în tratamentul aplicat victimelor, pe de altă parte.

Nu legislația ne lipsește. Ea există și este aliniată cu cea a Uniunii Europene. Avem ghiduri și recomandări pentru audierea copiilor, dar aproape nimeni nu le respectă, fiindcă nu s-au întocmit proceduri și protocoale ferme pe baza lor.

Avem statistici oficiale, urmate întotdeauna de formulări precum "în realitate, sunt mult mai mulți". E nevoie să facem un salt din statistici în realitate. E nevoie ca sistemul de sprijin al copiilor care intră în malaxorul sistemului de justiție să devină unul instituțional.

Acum, doar oamenii din sistem se conectează, prin relații personale, nu şi instituţiile.

De pildă, aşa: un procuror sună un prieten din copilărie, devenit psiholog, ca să evalueze traumele suferite de o fetiţă mutilată ori ca să acceseze memoria unui băiat care la 6 ani a văzut cum fratele lui e sfâşiat de câini.

Sau așa: o poliţistă îi cere o favoare unei prietene, să facă terapie măcar cu una dintre cele trei fetițe violate de un medic în timp ce părinții lor se aflau dincolo de ușa cabinetului.
 
 
*
DISCLAIMER
Ioana Călinescu este bursier în cadrul programului Voluntar de Profesie al Fundației Vodafone România. Articolul face parte dintr-o campanie globală de luptă împotriva violenței asupra copiilor.

Mihaela Chiper este jurnalista care, în urmă cu 3 ani, a publicat în premieră imagini de pe camerele de supraveghere de la "Grădinița groazei" din Constanţa.

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI