Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

Instantanee dintr-o casă de la țară

Cum și-a pus Rodica Mixich amprenta pe devenirea unor adolescente dintr-o comună doljeană.

De Gabriela Pițurlea

 

O vioară sună în surdină din boxe, iar lumina prânzului din prima sâmbătă de aprilie pătrunde generos în camera de zi a Rodicăi Mixich. 14 fete cu vârste între 11 și 18 ani sporovăiesc și se fâțâie în papuci de casă, iar Rodica le îndeamnă să facă un pic de liniște. Are un joc pentru ele. „Agățăm de spatele fiecăreia câte o hârtie, și vă plimbați de la una la alta. Când eu spun „ceapă”, voi scrieți defectul persoanei respective. Dar chibzuiți. Serios și gândit. Când zic „portocală”, vă gândiți la cea mai frumoasă calitate a persoanei respective.” Iureșul reîncepe în secunda doi și fetele își prind colile de haine cu clești de rufe. Apoi, cu carioci în mână, fac trenulețul una în spatele celeilalte. Apărate de anonimitate, caracterizările încep să curgă: frumoasă, deșteaptă, de treabă, ochi frumoși, sinceră, singură, răutăcioasă, dezordonată, leneșă, neîncrezătoare.

Larma asta e ceva obișnuit în sufrageria Rodicăi, de cinci ani încoace, de când și-a deschis ușile pentru câteva adolescente din comuna Vârvoru de Jos și a creat „Casa pentru Cultură”.

Rodica s-a născut în 1951, în Hunedoara, și a făcut facultatea de medicină la Cluj, unde l-a cunoscut și pe soțul ei. În 1992, și-au cumpărat o casă din paiantă, cu două dormitoare, în satul Vârvor, cu gândul de a o transforma în locuință de weekend. Stăteau de 12 ani în Craiova, unde-și crescuseră și fiul, dar încă le era dor de dealurile Ardealului. Au găsit Vârvor, care se ridică parcă pe neașteptate, la 26 de km de Craiova, pe liziera pădurii Bucovăț. „A fost așa, o căsuță a bucuriei, însă la un moment dat a început să fie spațiul prea mic”, spune Rodica. Dorind un spațiu mai primitor, au construit o casă ceva mai mare alături.

În tot acest timp, Rodica a început să-și cunoască vecinii și să înțeleagă specificul locului. Trăia din plin dezamăgirea unei democrații pe care și-o dorise cu ardoare și care se dovedise o iluzie, și începuse să se întrebe tot mai des „Ce pot eu să fac?”. „Adevărul gol goluț ăsta a fost,” spune. „Am ajuns de la revoltă la voluntariat. (…) Așa ne spune Nelson Mandela, educația este arma pe care o folosiți și care va schimba cu certitudine lumea. Și am pornit de la ideea asta. Nu pot să fac lucruri mari, n-am putere financiară, n-am niște pârghii cu care să schimb efectiv [lucrurile], dar știi ce fac? O să iau un grup de copii de la țară, o să încep să-i educ și ei vor fi altfel.”

Fără să aibă vreun plan sau să se gândească serios la resursele de care dispune, i-a cerut primăriței de atunci să-i trimită patru fete. A început prin a le transmite niște valori esențiale: să nu se certe, să nu-și vorbească urât, să împartă totul, apoi activitățile s-au diversificat constant. Discută despre muzică și pictură, dar și despre băieți, acum că multe sunt adolescente. Le aduce cărți și se ține de ele să citească. Au organizat chiar și un concurs de „cine recită mai multe strofe din Luceafărul”, iar Cristina, care a reținut 36 de strofe, a câștigat o pereche de role. Sărbătoresc Crăciunul împreună, iar vara merg în excursii, fie și numai pentru o zi. De-a lungul timpului, Rodica a găsit oameni din diverse domenii, dispuși să lucreze voluntar cu fetele: actori, instructori de dans, artizani. Și-a chemat cunoștințe în ajutor, dar a avut senzația că multe s-au implicat din curtoazie, nepărând să înțeleagă de ce a ales să facă asta. Până și soțul a privit destul de rezervat inițiativa, spune Rodica, dar a susținut-o și, de exemplu, le duce pe fete cu mașina până în satele din care sunt.

Până să reușească să le explice că acolo copiii învață cum să se poarte, sătenii au crezut că la casa Rodicăi se face cultură agricolă. Părinții fetelor au rămas la distanță, spune ea, venind poate o dată sau de două ori la serbări, și în rest nepărând să arate nici interes, dar nici îngrijorare, față de ce fac copiii lor.

Grupul a crescut natural – fetele s-au întrebat unele pe altele ce se întâmplă la Casa pentru Cultură, și tot unele pe altele s-au adus acolo. „Suntem ca vedetele,” spune una dintre ele despre cum sunt văzute la școală. Rodica râde de statutul lor în comună, spunând că a creat un soi de pension de fete. Sunt 15 în total și vin la Casă din două în două weekenduri, pentru că atât poate susține familia Mixich. Nu e niciun băiat printre ele, pentru că Rodica nu crede că s-ar fi putut descurca cu puștii uneori violenți.

Loredana, una din primele fete venite la Casă, e într-a XII-a acum, dar încă participă la întâlnirile din Vârvor. La fel face Iuliana, care e într-a X-a. Se întorc, crede Rodica, pentru că găsesc ceva în casa albă, familiară și familială, de care nu au parte în Craiova, unde fac liceul.

Satul are un cămin cultural, dar e mai mereu pustiu*, spune Rodica. Angajații școlii din comună nu s-au oferit s-o ajute cu activitățile de la Casa pentru Cultură, așa că în toți acești ani s-a bazat mai degrabă pe cunoștințe din oraș. Sprijin a găsit și la clubul Rotary Craiova, care a contribuit cu sfaturi și cu mici donații, cum ar fi cărți pentru copii și adolescenți. Un om de afaceri cunoscut acolo o aduce la întâlnirile de la Casa pentru Cultură și pe Ana, o micuță de clasa a IV-a care locuiește cu mama și cu fratele ei într-un bordei, la marginea gropii de gunoi a Craiovei, și pe care o ajută să-și continue educația.

Fetele din Vârvoru nu se confruntă cu probleme ca ale Anei. E și greu uneori, spune Rodica, să le explici oamenilor care vin și le văd că sunt bine îmbrăcate, educate, cu telefoane mobile, că sunt, de fapt, din familii defavorizate. Că majoritatea părinților n-au vreo specializare și muncesc cu ziua pe unde apucă, sau pleacă la lucru în Italia, Spania sau Anglia.

***

După patru ani jumate în care a susținut din resurse proprii creșterea Casei pentru Cultură, în 2015 Rodica și-a dorit să aplice pentru o finanțare, ca să vadă cum e. Proiectul pe cinci luni, scris pentru Fundaţiile PACT și Vodafone România, a avut o componentă artistică – cele 15 fete au primit camere foto, și au învățat să facă fotografii – și una comunitară – au încercat să le demonstreze consătenilor că încă mai există valori și meșteșuguri care merită transmise și să le evidențieze prin fotografiile lor. Au pozat singurul potcovar din comună, o biserică de secol XVI, bunicii, natura, prietenii.

În august, au organizat și o serbare câmpenească. S-au îmbrăcat în iile pe care Rodica le-a învățat să le îndrăgească, au traversat satul în două căruțe și, ca să mai reducă din încruntări și nedumerire, au spus „sărut mâna” tuturor celor pe lângă care treceau. S-au oprit apoi pe un fost teren de fotbal din apropiere, unde au întins pe frânghii fotografiile făcute în cadrul proiectului. Vizitatori, însă, au fost puțini. Nu veniseră nici măcar toți părinții, mai nimeni nu fusese suficient de curios încât să urmeze căruțele.

„E greu să faci o comunitate în comuniune,” spune Rodica. Chiar dacă deschiderea nu a fost la fel de mare din partea sătenilor – unii convinși că generația în vârstă n-are de ce să mai transmită cunoștințe generației tinere, alții aparent prea ocupați ca să intre-n dialog – proiectul le-a schimbat pe fete, crede ea, transformându-le în cetățene active, interesate de comunitatea lor și de ce le poate oferi.

***

Pe la 3, câteva fete stau grupate în jurul unei hărți și arată orașe italiene pe ea. „Tot pe acolo lângă Napoli e Pompei. Ia căutați Pompei,” le spune Rodica. „Da, doamna, am fost chiar acolo,” spune Alexandra. „Și ce ai văzut acolo?” „Am văzut și vulcanul Etna…” Rodica o îndeamnă pe Cristiana, care a locuit și ea în Italia trei ani, să se apuce să învețe temeinic limba. „Are cineva telefonul cu salsa?,” întreabă apoi, și le îndeamnă pe cele care știu deja pașii să le ajute pe cele care vor să învețe. Hărmălaia reîncepe, apoi se cadențează. „Un, doi, trei – cinci, șase, șapte. Un, doi, trei – cinci, șase, șapte.”, se numără paşii de dans, într-un colț al camerei. În timpul ăsta, la geam, Lori împletește părul doritoarelor. Se mișcă repede, cu unduiri sigure, lasă numai zâmbete mulțumite în urmă și, desigur, niște poze făcute cu telefonul.

 

*În ultima miercuri din aprilie, fetele au organizat un eveniment la Căminul Cultural, primul dintr-o serie de întâlniri în cadrul cărora vor încerca să-i învețe pe copiii din sat ce au învățat la rândul lor în casa Rodicăi.

Acest material este realizat în parteneriat cu Decât o Revistă în cadrul rundei de finanţare Implicat în comunitatea mea, parte din programul Investiţie în Mediul Rural, derulate de Fundaţia Vodafone România şi Fundaţia PACT. Mai multe poveşti despre implicare puteţi găsi pe platforma oameniisudului.com dezvoltată de Fundaţia PACT.

 

 

 

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI