Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

Câteva ore în plus

Un proiect din Râmnicu Sărat a arătat diferența pe care o pot face câteva ore de voluntariat săptămânal în viețile unor copii cu risc de abandon școlar și ale unor vârstnici care locuiesc singuri.

De Gabriela Pițurlea

 

 

Școala Gimnazială Nr. 2 din Râmnicu Sărat e genul de școală în care încapi fără să te simți copleșit când ești mic, iar după ce mai crești, pare o casă de păpuși. Corpul principal e roz, cu un etaj și o curte care invită la joacă în soare. Din septembrie 2015 până în februarie 2016, 25 de elevi ai săi au avut parte de un afterschool și de o masă caldă la prânz, miercurea și joia. Copiii cu vârste între 6 și 12 ani, cu risc mare de abandon din cauza situației materiale, au rămas câte două ore, două ore jumate în plus la școală. Își făceau temele, dar aveau și activități extracuriculare: colaj, pictură, muzică, dans popular sau actorie. 22 de cadre didactice de preșcolar, primar și gimnazial s-au implicat voluntar și și-au împărțit orele cu copiii și lucrul pe grupe, astfel încât afterschoolul să poată funcționa. „Ştiindu-le problemele, ne-am implicat foarte ușor. Sunt din familii foarte defavorizate. Sunt foarte săraci, nu au cu ce se încălța, nu au cu ce se îmbrăca, nu au ce mânca. Noi fiind de aici, din cartier, cu astfel de probleme ne confruntăm,” spune Florentina Poșircă, învățătoare în școală de 10 ani.

Peste 50 la sută din elevi sunt romi, majoritatea dintr-un cartier apropiat de case, Alecu Bagdad. „Asta le pune un stigmat de copii cu probleme”,  spune directoarea. Unii au părinți plecați la muncă în străinătate și mai mulți provin din familii asistate social. Din cauza numărului tot mai mic de înscrieri, școala se confruntă cu amenințarea de a fi închisă (dacă scade la sub 300 de elevi, va fi comasată). N-o ajută nici faptul că tot mai mulți părinți preferă să-și dea copiii la Şcoala Nr.1, care e mai mare şi e considerată și cea mai bună din oraş.

Cornelia Berteșteanu, președintele Asociației pentru Solidaritate, Cultură, Educație și Dezvoltare (ASCED), e învăţătoare la Nr. 1, dar a predat un an și în Nr. 2. Cunoştea colectivul, dar și problemele comunității din Alecu Bagdad, și știa că mica școală are nevoie de ajutor pentru a spori șansele la educație pentru elevii pe care-i are deja și pentru a crește în ochii părinților din Râmnicu Sărat. De-asta împreună cu soțul ei, Cristian, a venit cu ideea unui afterschool. Proiectul cu care au aplicat pentru o finanţare de la Fundaţiile PACT şi Vodafone România a avut două ramuri – dezvoltarea programului lor de voluntariat cu vârstnicii și un afterschool de un semestru –, unite de ideea că pensionarii ar putea deveni la rândul lor voluntari, împărtășind ce știu copiilor de la Școala Nr. 2, iar copiii ar putea face mici evenimente care să-i mai scoată din case pe vârstnici. (Majoritatea beneficiarilor, spune familia Berteșteanu, nu s-au simțit confortabili să împărtășească din experiențele lor, dar câțiva au făcut-o. Un colonel le-a vorbit copiilor despre război și iubirea de țară, niște profesoare i-au învățat cântece în engleză.)

Fiică de învățătoare, Cornelia a căutat mereu moduri constructive de a-și consuma timpul liber, după ce fiicele i s-au mutat la București. A făcut un master în Management Educațional și, împreună cu soțul ei, a fost și evaluator de proiecte POSDRU. Plimbându-și ochii prin sute de aplicații complicate, a căpătat încrederea că ar putea scrie la rândul ei mici proiecte.

A înființat ASCED în 2014, alături de câțiva colegi de muncă, foști elevi și părinți ai lor, un grup care se unise inițial în jurul ideii de a ajuta cadre didactice ieșite la pensie. În timp, ideea s-a extins. „Părinții noștri sunt bătrâni și au nevoie de ajutor,”  spune Cornelia „dar trăind departe de ei și empatizând, ne-am gândit că-i putem ajuta pe cei care sunt aproape de noi.” Ea și Cristian aveau exemplul vecinului lor, tatăl artistului Valeriu Sterian, la care poposeau adeseori în grădină. Se descurca financiar și avea cine să-l ajute cu menajul, dar soția și copiii îi muriseră, și era mai tot timpul singur. „Ne-am dat seama că principala nevoie a omului în vârstă, care stă departe de copiii lui e nevoia de socializare, de a vorbi.” S-au gândit la toți părinții rămași prin Râmnicu Sărat, un oraș cu populație îmbătrânită, în scădere, la cum e să trăiești fără ajutorul unui copil. S-au gândit și că nu mai e foarte mult până vor ieși și ei la pensie. Așa că au vrut să mobilizeze râmnicenii să ofere o mână de ajutor bătrânilor de lângă ei. Începând din august 2015, cu ocazia finanţării  de 31.464 de lei, obţinută de la Fundaţiile PACT şi Vodafone România, 15 voluntari cu vârste între 18 și 50 de ani au fost încurajați să se apropie de pensionari singuri cu care se cunosc măcar din vedere sau care le sunt vecini de bloc sau de cartier, să petreacă timp cu ei și să-i ajute cu mici cumpărături. Cu ajutorul finanțării, asociația a cumpărat și 15 biciclete care să le permită voluntarilor să se deplaseze mai uşor la cumpărături. Economista Daniela Andrei a îndesit vizitele pe care i le face de ceva vreme Ilenei Iosif, fosta ei profesoară de istorie și vecină de stradă, care, la 62 de ani, e văduvă și locuiește singură. Daniela are 43 de ani și e, momentan, studentă în anul II la Matematică, pentru că-și dorește să predea. Ea și soțul ei au dus-o pe doamna Iosif la spital când a avut nevoie, o mai ajută cu treaba în curte, cu deplasarea la medic sau cu unele cumpărături. În timpul proiectului, uneori însoțită de fiica ei care e într-a noua, Daniela și-a petrecut mai mult timp stând de vorbă cu fosta profesoară, despre realizările și despre viața ei, despre nepotul ei, despre perioada în care Daniela îi era elevă. „Vorba domnului Berteșteanu,” spune Daniela, ai cărei părinți au peste 80 de ani și locuiesc într-un sat de lângă Râmnicu Sărat, „probabil trecând în a doua parte a vieții, simți nevoia să fii pe lângă cei mai în vârstă, pentru că simți că la un moment dat se va petrece inevitabilul și treci tu în locul lor.”

***

Cristian Berteșteanu, care s-a ocupat de implementare, își amintește că a prins la școală o repetiție pentru un spectacol la Casa Armatei care i-a dat emoții. Nu credea, văzând harababura de acolo, că va ieși mare lucru, dar l-a surprins plăcut ce au reușit copiii să pună-n scenă la evenimentul la care au venit părinții lor, voluntarii și vârstnicii din proiect. Neastâmpărul și lipsa de coordonare fuseseră îmblânzite câteva săptămâni mai târziu, și copii care nu se evidențiau neapărat la școală și-au arătat talentele.

Iniţiativa ASCED i-a marcat pe cei mici. Mulţi încă întreabă „când mai venim la proiect?”. Un puști care lipsea mult vine acum la școală în fiecare zi. Elevi din clase și de vârste diferite au legat prietenii care încă se mențin. Sorin Mustățea, învățător de patru ani la Nr. 2, crede că astfel de proiecte, dacă ar fi în număr mai mare și pe perioade mai lungi, ar avea impact în comunitățile din care copiii fac parte. Întorși acasă, mulți dintre ei ar transmite valorile și comportamentele pe care le deprind la școală, așa cum face, de exemplu, Camelia Ceamă.

Camelia (cls. I) și fratele ei Claudiu (cls. III) au fost amândoi la afterschool. Tatăl lor a murit acum un an și mai au nouă frați acasă, dar mama lor, Vica, a ținut ca toți copiii ei să facă școală. Ea are 44 de ani și a făcut opt clase tot la Școala Nr. 2, cunoaște învățătoarele și știe că le pasă și că fac tot ce pot în condițiile date. „Nu-i laud, dar copiii mei merg la școală în permanență,” spune Vica. „Rar lipsesc, și atunci mă ceartă. Ei când vin de la școală acasă, încep să scrie, pentru că le place.” De când cu proiectul, a văzut mici schimbări la Camelia și Claudiu, fie că a fost vorba de un desen neașteptat sau de o lecție cu care nu credea că s-ar descurca singuri. A bucurat-o mult că ASCED le-a dat și ocazia de a merge la București pentru prima dată. „Au văzut multe lucruri interesante, eu nu credeam că pot să le ofer șansa asta. Pentru ei, a fost de neuitat.”

Jocul preferat al Cameliei e „de-a doamna”: „Eu sunt învățătoarea și fratele meu, nepoțica mea și verișorul meu sunt elevii. Pe fratele meu mai mic și pe nepoțica mea, Cristina, îi învăț să-l facă pe 1, pe 2. Și pe Claudiu și Mario, verișorul meu de 9 ani, îi pun să scrie propoziții. Și am și catalog.” Camelia are o groază de amintiri din timpul proiectului – orele petrecute la școală desenând, confecționând oameni de zăpadă din hârtie sau cântând, excursia la București, unde l-a întâlnit și pe Moș Crăciun. La serbarea de la Casa Armatei, ea a fost Lizuca din povești. Nu mai ține minte poezia pe care a spus-o atunci, dar i-a rămas în minte un cântec, pe care începe să-l intoneze timid, cu jumătate de zâmbet pe buze: „Îmi place școala, poate e ciudat. Îmi place școala, e adevărat.”

Acest material este realizat în parteneriat cu Decât o Revistă în cadrul rundei de finanţare Implicat în comunitatea mea, parte din programul Investiţie în Mediul Rural, derulate de Fundaţia Vodafone România şi Fundaţia PACT. Mai multe poveşti despre implicare puteţi găsi pe platforma oameniisudului.com dezvoltată de Fundaţia PACT.

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI