Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

„Ne putem ridica singuri”

Două adolescente au devenit voluntare pentru copiii cu părinții plecați în străinătate

În centru, voluntarele Bianca și Raluca

„Tata a lucrat în străinătate de când mă știu eu. Din când în când, mai venea acasă, apoi pleca din nou, era ceva normal. Dar când a plecat și mama, mi s-a făcut teamă. Teama a fost primul sentiment, deși credeam că va fi dorul. Foarte mult timp, eu nu am știut ce se întâmplă cu mine. Abia la liceu a început să îmi fie dor”, spune Raluca Ionescu, o adolescentă în vârstă de 18 ani. Când mama ei a plecat, era în clasa a cincea și locuia în orașul Onești. Astăzi, stă în Buhuși și îi ajută pe alți copii aflați în situația ei să își găsească încrederea în ei, ca voluntar al Asociației „Există o șansă”.

 

Șansa ei au fost atunci, în clasa a cincea, bunica sa, care i-a vorbit despre ce e bine și ce e rău, și cărțile. Mai întâi cărțile religioase, catolice și ortodoxe deopotrivă.

 

„Ne putem ridica singuri”

 

„Treceam pe lângă o tarabă cu cărticele de rugăciune la Onești și le tot admiram. Am ridicat o carte, iar bătrânelul care le vindea mi-a zis:O vrei? I-am zis speriată că nu vreau să o fur, dar el mi-a dat-o de pomană și am început să citesc cărți religioase. Toate spun că trebuie să te îndrepți spre bine și că există o entitate, Divinitatea, care e și în noi. Și dacă este și în noi, noi ne putem ridica singuri. Asta m-a ajutat să nu o iau pe căi greșite și să nu plâng”, își amintește Raluca.

 
Doi ani mai târziu, în clasa a șaptea, s-a închis o vară întreagă în magazia bunicii ei și a citit, în special cărți de psihologie practică. În lunile acelea, s-a crescut practic singură. La capătul lor, a început să vorbească mai mult, să fie mai încrezătoare, să știe mai mult. „M-am întânit cu un prieten de la Onești, care știa cât de timidă sunt și a văzut imediat schimbarea. Mi-a spus: Încearcă mai mult! Mi-am făcut noi prieteni, am început să vorbesc cu oameni mari, cu profesori. Am văzut că nu strică să înveți de la ceilalți. Am învățat că poți să îți spui cuvântul, dacă pornești cu respect față de cel din fața ta”, a învățat tânăra.

 

Și-a dorit să îi ajute și pe ceilalți și așa a devenit voluntar al Asociației „Există o șansă”, care derulează, cu sprijinul Fundației Vodafone România, un program pentru copii și tineri. Focusul este pe elevii care au unul sau ambii părinți plecați în străinătate, iar copiii își pot face la Asociație temele, pot vorbi cu un consilier psiho-pedagogic sau pot lua parte la diferite proiecte artistice. „Unii poate spun că, lasă, dacă au părinții plecați în străinătate au bani. Da, poate uneori au bani, dar nimic nu poate compensa lipsa părinților și acești copii au foarte mare nevoie de atenție”, spune Elena Mitrea, directorul executiv al Asociației „Există o șansă”.

 

„Trebuie să existe măcar o idee de figură maternă. Și copilul se va agăța de ea. Copilul se va agăța de orice ca să meargă înainte”

 

Raluca îi ajută pe cei mai mici decât ea să învețe să comunice, să joace în piese de teatru, să danseze. „Am dansat și ne-a învățat să țipăm”, spune încântată o fetiță de clasa a șasea, după o repetiție pentru serbarea de Crăciun. Ralucăi îi place să îi învețe să danseze, și-ar dori să ajungă într-o zi coregraf, ca fratele ei. Dar până atunci își dorește să le ofere mai mult celor mai mici decât ea.

 

„Au nevoie de încurajare foarte, foarte mult pentru că le este frică să nu fie percepuți greșit, e nevoie de cineva care să scoată în evidență calitățile fiecăruia. Eu nu am avut mult timp această încurajare și trebuie să pornească de undeva. Aș vrea să le insuflu că încurajarea asta trebuie să plece chiar de la ei”.

 

Ca să își poată găsi drumul, un copil ai cărui părinți nu sunt lângă el are nevoie în viața sa de o prezență maternă. „Trebuie să existe un îndrumător, măcar o idee de figură maternă. Și copilul se va agăța de ea, copilul se va agăța de orice ca să meargă înainte.” Ea crede că a făcut-o, și ar vrea să îi ajute și pe alți copii să reușească. „Ca orice copil, am visat să salvez lumea. Poate e și asta o cale”, spune Raluca.

 

„România nu e țara de vacanță! România e acasă”

 

Bianca Sîrbu (foto) are 14 ani și a devenit voluntară când i-a spus unei prietene că, după școală, este nevoită să aștepte două ore autobuzul și nu știe ce să facă în tot acest timp . „Hai la voluntariat”, a îndemnat-o ea și așa a ajuns la asociație.

„Toată lumea făcea câte ceva, desena, lucra și eu nu știam ce să fac. O fată a început să cânte și am început și eu să cânt cu ea și nimănui nu-i venea să creadă că pot cânta așa. Mi-a plăcut din ce în ce mai mult, veneam în fecare zi, săptămână. Am simțit că pot să fac ceva ce-mi place, într-un mediu asigurat, sub supravegherea unui adult. Familia mea nu m-ar fi lăsat niciodată să bat drumurile, copil mic”, spune Bianca, a cărei mamă este plecată la lucru în Italia.

 

Îi place să îi ajute la teme pe copiii mai mici, să le cânte bătrânilor aflați la cămin sau să meșterească decorațiuni pe care să le vândă în beneficiul oamenilor nevoiași. Îi place să scrie și le-a citit deja colegilor ei despre lumea generație X și o adolescentă retrasă care merge pe drumul ei indiferent de ce spun ceilalți. Și îi place să le dea colegilor ei idei de a face lucrurile altfel – să vină o zi pe lună în pijamale la școală, de exemplu. Sau cel puțin a fost în școala generală. Pentru că în clasa a noua a avut de trecut peste o prăpastie de una singură. A fost pentru prima dată în fața unui nou început, fără să îl aibă alături pe tatăl său, care a decedat în urmă cu doi ani.

 

„La grădiniță, în prima zi m-am dus cu tata. În clasa întâi, m-am dus în prima zi de școală cu tata. În clasa a cincea, m-am dus în prima zi la școală cu tata. În clasa a noua s-a rupt filmul și n-am mai vrut să fac nimic. Ar fi trebuit să candidez la consiliul școlar al elevilor, dar n-am putut”, marchează Bianca, pe axa timpului, patru puncte care unite spun povestea unei lupte a cărei intensități poți doar să o ghicești. A reușit să își găsească forța în ajutorul dat celorlalți, în scris, în cântat. „Făcând voluntariat, am reușit să trec peste. M-am obișnuit cu liceul”, rezumă ea. Își dorește ca în viitor să se mute la una dintre cele două surori mai mari, care este studentă la Cluj, dar nu în Italia, deși vorbește zilnic cu mama sa. „Păstrez Italia ca oportunitate de vacanță. Sunt atâtea lucruri minunate în România și nimeni nu le exploatează. Nu vreau să fiu unul dintre oamenii care pleacă și lasă România înapoi, până o să se cheme România, țara de vacanță. România este casa mea, nu țara de vacanță”, spune Bianca.

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI