Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

Iubirea unei mame care nu renunță

„Când am născut-o pe Mădălina, în urmă cu 27 de ani, medicii mi-au spus s-o las acolo și să merg acasă”

Povestit de mama ei, Cristiana Marin

Când am născut-o pe Mădălina, în urmă cu 27 de ani, medicii mi-au spus s-o las acolo și să merg acasă. Eu am și un băiat mai mare și chipurile n-avea rost să-l sacrific din cauză că născusem un copil cu sindromul Down. M-am enervat și am plecat din spital la cerere. E îngerul meu, e crucea mea. O aveam și pe mama mea ca sprijin, care acum nu mai e, poate dacă nu era dânsa aș fi fost și eu ca alte mame care văd altfel lucrurile.

Mădă citea destul de bine acum 12 ani, dar uita silabe și psihopedagogul mi-a spus că ea-și dorește să meargă mai departe, dar nu poate, așa că am spus să-i descoperim alte abilități. Am întrebat ce altceva poate face când ai un retard mental? După ce Mădă s-a îndrăgostit de dans prima oară și a început să participe la competițiile Special Olympics, am fost invitați tot de ei în 2011 la un concurs de înot, la Hunedoara. Dar noi nu știam să înotăm. Intrase Mădă în apă la mare, dar în bazin nu avusesem posibilitatea.

Unde să găsim noi un bazin s-o băgăm în apă, să vedem măcar cum e? La Floreasca, apa era de trei metri. Celor care intrau în bazin li se puneau centură și aripioare. Cei care stăteau pe margine să se obișnuiască în apă nu aveau nimic.

Când a intrat în bazin, Mădă s-a apucat de piciorul unui băiețel ca să-l depășească, iar el s-a apucat de gâtul ei și a băgat-o la fund. Am zis că-mi iau adio de la înot pentru ea. Noi, când se întâmplă ceva, ne strângem tare în brațe până simțim că frica și emoțiile au dispărut și așa am făcut și acum, cu lacrimi în ochi amândouă. Mă gândeam să plecăm, dar după ce s-a liniștit și s-a desprins din brațele mele, mi-a zis că vrea să intre-n apă. Am susținut-o și am făcut tot posibilul să plătesc, am găsit bazinul de la Lia Manoliu care e mai aproape de casă.

La Hunedoara a fost greu, am zis că n-o să poată, ea era și mai plinuță, n-o să poată să înoate. I s-a dat jos centura, nu știu cum am ieșit din tribună și am sărit. Dar ea a zis că înoată fără centură.

Apoi a fost chemată la toate sporturile. Nu la judo sau box pentru că Mădă e puternică și nu-și poate controla mișcările. Așa percepe ea, să trântească. Dacă te ia în brațe, simți că-ți îndreaptă spatele, dar ea îți arată afecțiunea. Face sport de la 14 ani și nu mi-a zis niciodată „nu mai pot”, are un organism sănătos și rar la sindromul Down. Acum a început să se exprime și prin cuvinte, nu se mai închide în ea și asta tot datorită Special Olympics, pentru că la toate participările m-au îndrumat s-o las liberă, să nu forțez. Totul pornea de la ea, mă întreba seara „unde mergem mâine?”.

Deja participam la competiții de înot și cei de la Special Olympics voiau s-o ia în SUA la Mondiale. Îmi doream să-și pună munca în valoare, dar ca să ajungi în SUA la o competiție internațională trebuie să înțelegi că înotul nu e joacă. Acolo sunt reguli, o pot descalifica și decât să-mi vină decepționată, mai bine nu. Am zis „Doamne, arată-mi un semn care să pornească de la ea, să înțeleagă că nu merge la plimbare, că trebuie să facă ce i se spune”. Am spus s-o ia mai întâi în țară la o competiție, pentru că una e să fie aici și să vin s-o iau, una e în afară. A stat cinci zile la schi, suficient cât să văd că se poate descurca singură, a fost ascultătoare. Ăsta e semnul, dacă ea-și dorește, spun „da”.

Așa a participat Mădălina la Jocurile Mondiale de Vară Special Olympics de la Los Angeles, în 2015. I s-a îndeplinit un vis și munca ei de ani de zile s-a pus în valoare. La 25 de ani, Mădă a venit cu medalia de argint la 25 metri spate, iar faptul că a ascultat și nu au fost probleme, pentru mine și Special Olympics este ceva măreț.

Am avut emoții mari, ca orice părinte. E ceva ce eu i-am descoperit și i-a plăcut. Înotul. A venit o domnișoară să facă un clip cu Mădă la bazin și una e să stai pe margine, s-o vezi cum nu iese la suprafață și una e să vezi ce face în apă. Când am urmărit clipul, am zis că nu e ea. Să te joci în apă, să jonglezi, să se vadă pe fața ta că nu ai niciun pic de frică, ca și cum ai fi în aer. Atunci am zis că într-adevăr a avut înotul în sânge, dar eu nu-l descoperisem și mulțumesc lui Dumnezeu că într-un final am făcut-o.

Trebuie să susții copilul mereu, să-i dezvolți abilitatea. Dacă într-adevăr vezi că nu poate, te oprești, dar tot timpul trebuie să descoperi la el, nu trebuie să întrebi de ce nu face ca celălalt. Sunt diferiți, chiar dacă seamănă, ca și noi. Nu toți ajungem doctori sau sportivi. Au nevoie doar de încurajare mai mare. Atât. De ce s-o oblig să citească, dacă ea nu poate? Poate-și dorește, dar nu poate. De când face înot, nu mi-a mai răcit. Eu mai ziceam că plouă, unde să mergem pe vremea asta? Ea intra în bazinul descoperit de la Lia, spunea că este un pic rece, dar se obișnuia. Vecinii îmi spuneau că-s nebună, dar ea a devenit imună. Prin Mădă am devenit și noi bătăioși. Mereu s-a ridicat și a mers mai departe.

Mădălina Marin și-a descoperit pasiunea pentru înot cu ajutorul programelor Fundației Special Olympics din România, pe care Fundația Vodafone România le susține financiar.

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI