Acest website foloseşte cookies. Prin continuarea navigării îţi exprimi acordul pentru folosirea acestora.

Hello! We are sorry, but this article is not available in english.

You can read other articles which are available in the language that you have selected.

READ OTHER STORIES

Condelina Kilikidis

După Revoluție, când România s-a deschis către lume și democrație, a început să își perceapă rănile și cruzimea. Organizațiile umanitare străine care au intrat prima dată în orfelinatele groazei ne-au arătat proporțiile ororii de lângă noi: 100.000 de copii maltratați și subnutriți ținuți, în condiții de lagăr, în instituții care purtau nume înșelătoare precum leagăne și cămine spital. În acei ani, Condelina Kilikidis lucra pentru Comisia Europeană, ca delegat din partea Guvernului României, pentru a ameliora condițiile de viață ale copiilor instituționalizați. Pe atunci, Comisia Europeană trimitea laptele praf pentru leagănele de copii, Comisia Europeană dădea banii pentru încălzirea lor, Comisia Europeană era cea care susținea desființarea acestora și crearea unor instituții și a unei legislații pentru protecția copilului.

Una dintre instituțiile în care Condelina Kilikidis a ajuns la începutul anilor ‘90 a fost Căminul Spital pentru Copii de la Siret. Ce a întâlnit acolo a marcat-o pentru totdeauna: „țipete, urlete, abuzuri groaznice de toate felurile”. „Un lagăr. Lagăr. Nu mi-am închipuit că poate exista. Este groaznic. Faci parte din nația asta și nu știi că la 600 de kilometri de locul în care trăiești e un lagăr. Nu într-o țară străină, e șocant. Cum nu s-a știut atâția ani, cum s-a ascuns, cum la un moment dat personalul a pactizat cu sistemul”, spune Condelina Kilikidis, care, în anii ce au urmat, a depus toate eforturile pentru desființarea căminului de la Siret. Membru al Consiliului de Administrație al Fundației Vodafone România, Condelina Kilikidis și-a petrecut ultimii aproape 30 de ani în domeniul managementului social. Într-un interviu pentru Republica.ro, aceasta vorbește despre cum s-a schimbat de-a lungul timpului percepția asupra carității în România și cum au evoluat programele dedicate celor mai vulnerabili dintre cetățenii acestei țări.

Aveți aproape 30 de ani de experiență în domeniul managementului social. Cum ați început să vă implicați domeniul social?

După Revoluție, am lucrat ca inspector într-o structură nouă creată la Guvernul României, care se numea Secretariatul de Stat pentru Handicapați și era în cadrul Secretariatului General al Guvernului. Și așa am pătruns în domeniul social. Circa un an am fost inspector, după care a venit în România, la inițiativa Comisiei Europene, primul program PHARE de ajutor umanitar, care s-a desfășurat timp de trei ani, de la 1 ianuarie 1992 până în 1994. Comisia Europeană hotărâse ca experții să fie străini, iar personalul român să nu fie angajat al Programului ci al instituțiilor guvernamentale. Aveau în primul rând nevoie de un economist și atunci am fost prima persoană delegată de la Secretariatul General al Guvernului să lucrez alături de șeful programului PHARE în România. Așa a început aventura asta frumoasă. Ajutorul umanitar a avut mai multe componente: una dintre ele care a fost vitală, mai ales că era 1 ianuarie, când a venit echipa PHARE, a fost subvenționarea încălzirii și energiei electrice în instituțiile de protecția copilului. Asta însemna case de copii, leagăne, cămine spital pentru copii, apoi căminele-spital pentru adulți, cu persoane cu dizabilități. Erau 600 de instituții.

A fost o condiție ca ajutorul să fie degresiv, în timp Guvernul să își ia responsabilitatea subvenționării căldurii pentru supraviețuirea copiilor și adulților din acele instituții. La sfârșitul programului, 172 din 600 de instituții mai erau subvenționate de Comisia Europeană în cadrul programului PHARE umanitar. Era responsabilitatea mea ca, împreună cu un expert financiar englez, să gestionăm lunar facturile de lumină, gaze și alte astfel de cheltuieli pentru 600 de instituții. Asta însemna o comunicare continuă cu instituțiile, cu ministerul Finanțelor și cu Bruxelles-ul. Trei ani ani, am fost acolo zi de zi, de dimineață. Nici nu simțeai oboseala, pentru că aveai mulțumirea că rezolvi problemele de existență, atunci era vorba de supraviețuire pentru acești copii.

Erau anii „orfelinatelor groazei”. Le-ați vizitat? Ce v-a marcat cel mai tare?

Șeful programului PHARE hotăra unde trebuie să ajung și am fost în mai multe instituții chiar cu el. Avea informații de la ONG-urile umanitare care veniseră după Revoluție și care cunoșteau situația mai bine decât noi. Am fost în multe dintre instituții, una din ele, care m-a marcat pe viață și a fost bine că m-a marcat, a fost Căminul Spital pentru Copii de la Siret. Cămin spital de neuropsihiatrie infantilă.

Am ajuns acolo împreună cu coordonatorul programului PHARE. Căminul spital funcționa într-o fostă cazarmă austro-ungară la Siret, pe granița cu Ucraina. 604 copii, n-am să uit. Sigur că era și un număr de tineri, puțini, în jur de 30 de ani, cu handicap mintal. Un lagăr. Lagăr. Nu mi-am închipuit că poate exista. Este groaznic. Faci parte din nația asta și nu știi că la 600 de kilometri de locul în care trăiești e un lagăr. Nu într-o țară străină, e șocant. Cum nu s-a știut atâția ani, cum s-a ascuns, cum la un moment dat personalul a pactizat cu sistemul, nici nu mai știi ce să spui. Erau numai 4 medici psihiatri la 600 de copii. Sigur că restul personalului care nu era pe măsura nevoilor nici pe departe, nici ca număr și nici ca pregătire profesionale. Era izolat de lume, personalul era din zonă, probabil că și precaritatea educației își spunea cuvântul. Erau niște hale înalte de 5 metri, care nu puteau fi încălzite și copiii erau într-o stare deplorabilă. Țipete, urlete, abuzuri groaznice, de toate felurile. Pentru că personalul era insuficient, cei mari îi abuzau pe cei mici cumplit: bătăi, abuzuri sexuale, groaznic. M-a marcat și am făcut o obsesie din lucrul ăsta. Nu se poate să mai lucrez în domeniu câtă vreme există acest lagăr. Nu am fost singurul om impresionat. Șeful programului PHARE era un flamand, un om deosebit de sensibil, venea dintr-o misiune umanitară de ani de zile în Africa pe linie de UNICEF. Simțeam amândoi că nu se mai poate. Ca să vedeți cât de mișcat a fost personalul Comisei Europene, în acei ani a luat ființă o fundație umanitară creată de salariați ai Curții de Conturi de la Luxemburg. Au aflat de Siret, s-au dus ca persoane private și au fot atât de marcați încât au făcut repede acel ONG și veneau în fiecare lună cu ajutoare. În weekend, nu în timpul săptămânii, când lucrau ca înalți funcționari europeni. Și mă întâlneam cu ei acolo, la început veneau cu primă necesitate, iar în timp au venit cu bani. Ce puteai însă salva? Era un plus de alimente, de îmbrăcăminte, de minimum de jucării pentru cei mici, dar condițiile nu erau cele necesare.

Ce s-a întâmplat în cele din urmă cu lagărul de copii de la Siret?

S-a terminat primul program PHARE, după care a venit al doilea, timp de trei ani, dar într-o fază calitativ superioară: sprijin pentru Guvernul României pentru realizarea unor politici de protecție a copilului evoluate și crearea unei legislații noi europene pentru protecția copilului, pentru care am avut asistența tehnică. În timp s-a creat un departament al protecției drepturilor copilului la Guvern, unde am lucrat. Acest program a avut 5 componente: o componentă de legislație, care s-a ocupat numai de crearea legislației privind protecția copilului, o componentă de formare a personalului care lucrează în instituții, o alta de crearea de servicii sociale, închipuiți-vă că nu exista așa ceva. Și a fost și o componentă care însemna reabilitarea instituțiilor și adaptarea instituțiilor de protecția copilului la nevoile copilului și a persoanelor cu dizabilități. Tot în cadrul lui era și asigurarea laptelui praf, pentru că nu aveam lapte praf pentru copiii din leagăne. Noi, din '90 primeam tot laptele praf necesar în instituții de la Comisia Europeană și nu se mai putea continua așa. Contam în continuare pe un ajutor, dar care era condiționat de niște obiective. Am fost în cea mai mare parte dintre instituții și am putut, acolo unde clădirea permitea să restructurăm în sensul să reabilităm, să facem spații prielnice copiilor. Și pe cele care nu trebuie să mai existe să le desființăm și să creăm spațiile de tip familial cu sprijinul ONG-urilor de protecția copilului. Ne-am gândit, totodată, să creăm pe lângă aceste leagăne de copii centrele maternale.

„Ne-am dat seama în drumurile făcute că nu toți cei 604 copii aveau probleme de neuropsihiatrie infantilă”

Pentru programul PHARE, care avea 5 componente erau cinci oameni la Guvern, în aparatul prim-ministrului. Eu am colaborat cu o doctoriță pe psihiatrie infantilă de la Obregia, care se ocupa de tratarea copiilor cu tentativă de suicid și a tinerilor toxicomani.

Puteam angaja cu jumătatea de normă astfel de specialiști, de care aveam nevoie, iar eu aveam nevoie de doamna doctor. Un om inimos, deosebit. Povestindu-i de spre Siret și, consultându-mă și cu experții străini pe care îi aveam la PHARE, am ajuns la concluzia că primul pas ar fi să evaluăm copiii. Ne-am dat seama în drumurile făcute că nu toți cei 604 copii aveau probleme de neuropsihiatrie infantilă. Comisia Europeană ne-a finanțat să angajăm pentru o perioadă de timp psihologi și psihiatri. Cei mai buni au fost acolo sub îndrumarea doamnei doctor și i-au evaluat pe toți cei 604. Copiii nu erau toți din județul Suceava, pentru politica era: unde e loc să ducem din toată țara. Al doilea pas era să îi ducem în județele de reședință și acolo să creăm oportunitățile dezvoltării lor. Unii dintre copii erau perfect sănătoși, sigur că aveau nevoie de o terapie psihologică în urma tratamentelor din căminul spital și a condițiilor. Și așa, pas cu pas, s-a desființat căminul Siret, copiii au fost îndrumați către județe și acolo s-au creat condiții - ori casele de copii, ori casele de tip familial, între timp a apărut și plasamentul. Iar la Siret s-au amenajat niște mici case de tip familial pentru tinerii cu probleme neuropsihice.

„ONG-urile au fost mană cerească pentru noi. Împreună cu Comisia Europeană ne-au salvat”

În anii ‘90, ONG-uri străine se ocupau de ajutorarea copiilor români. Cât a contat asta la acel moment?

Intervenția ONG-urilor a fost benefică. Absolut. Fără ele nu știu cum ne descurcam. În 1990 erau 100.000 de copii instituționalizați care nu mai puteau trăi în condițiile acelea. ONG-urile au fost mană cerească pentru noi. Împreună cu Comisia Europeană ne-au salvat. Au fost ONG-uri din Franța, din Scoția din Anglia. Îmi amintesc că din Scoția au venit în Moldova au și au oferit tot ajutorul și, mai ales, au oferit ajutor în formarea personalului. Au construit, au sprijinit crearea caselor de copii de tip familial. Asta s-a întâmplat cu sprijinul ONG-urilor care își formaseră personal de calitate în România.

Cât de dispuși erau românii să ajute atunci, să se uite și la aproapele lor, să facă donații, să ofere timp?

Sigur că nu exista educația asta, dar în ADN-ul românului este această sensibilitate - să își ajute aproapele la nevoie și nu am întâlnit persoane care să nu ofere sprijin, dacă erau solicitate.

Cum vi se pare că a evoluat spiritul caritabil al românilor de-a lungul timpului?

Acum este cu totul altceva, e vorba de voluntariat, acum e o valoare. Atunci aveam colegi care mă întrebau, luni când povesteam la birou că am fost în weekend la Siret sau la Vânjul Mare, pentru că eu aveam de alergat cu experții de la Comisia Europeană: „Dar ce ai la treaba asta? Ce primești în schimb?” Voluntariatul era de neînțeles, nu se poate să faci asta, să îți consumi weekend-ul pentru binele altcuiva.

În firea mea a fost mereu să ajut. Întotdeauna m-a marcat o persoană în nevoie lângă mine, nu am avut liniște dacă nu făceam totul pentru ca omul ăla să nu mai sufere. Făceam tot ce îmi stă în putință și, dacă nu puteam, apelam la cunoștințe, prieteni. De exemplu, am făcut centru maternal în Mangalia pentru zece mame. Splendid. Și am terminat banii după ce am reabilitat clădirea, am creat spațiile, nu aveam bani de frigider, aragaz, paturi, mese, jucării. Comisia Europeană îmi dăduse o sumă. Și atunci am apelat la prieteni care aveau firme și au făcut donații. Și au făcut cumpărat absolut tot.

„Cel mai tare îmi doresc să nu mai fie nevoie în România de ajutor umanitar. Să depășim faza asta”

Sunteți implicată Fundația Vodafone România încă din primul an, din 1998. Cum a început totul?

Când a început aceasta investiție în telefonia mobilă, investitorii, obișnuiți ca în Occident că trebuie să ofere din profitul lor celor în nevoie, au cerut sprijinul Guvernului să fie ajutați cu persoane care cunosc nevoile persoanelor dezavantajate, ale copiilor instituționalizați. Am fost desemnată eu, care bătusem toată țara în astfel de instituții și știam toată problematica. Le-am oferit consultanță, în sensul că le-am spus unde suntem cu sistemul, ce nevoi avem pentru a ajuta copiii din instituții și uite așa a început. Am mers prin instituții, în weekend-uri, iar fundația a oferit la început ajutor umanitar. Pentru că încă era nevoie și încă este. Asta îmi doresc cel mai tare: să nu mai fie nevoie în România de ajutor umanitar. Să depășim faza asta.

Dintre toate aceste proiecte, care vi s-a părut cel mai impresionant?

Proiectele sunt toate de un înalt nivel. Nu am avut proiecte care să nu ne aducă bucurie, care să nu ne dea satisfacția că am rezolvat probleme ale tinerilor, ale copiilor, ale adulților cu dizabilități, ale persoanelor vârstnice. Toate au fost extraordinare, pe sănătate, educație, voluntariat, atât de multă lume face astăzi voluntariat, nu-mi vine să cred că suntem la acest nivel și sigur vom crește în continuare. Este generația care se ridică acum și care îmbrățișează această valoare.

Privind spre viitor, ce m-a marcat și ce va rămâne multă vreme în prim-plan este soluția de telemedicină de la Secția de Terapie Intensivă Nou-Născuți de la Spitalul Marie Curie. E o viață care de abia a venit pe lume și e în pericol. Este o chestiune de secunde. Iar acești copii sunt monitorizați, fiecare imagine este transmisă medicului în orice moment. Comunicarea cu ceilalți medici din spital, comunicarea cu specialiștii din străinătate, în orice moment, este extraordinară. Este un proiect unic în sud-estul Europei și este un proiect care salvează cu adevărat viața copiilor care de abia au venit pe lume. Și acum este pe drumul cel bun și Sectia de Terapie Intensivă nou-născuți de la Spitalul Județean Constanța, făcută tot de Fundația Vodafone România după experianța de mare succes de la Marie Curie nu ne face decât să fim optimiști și să ne bucurăm că tot efortul este un succes.

Ce le-ați spune oamenilor care ezită să se implice în proiecte umanitare pentru că au impresia că oricum nu contează?

În primul rând că nu-i înțeleg ca om. După experiența de 30 de ani pot să spun că nimic nu-ți dă o mai mare împlinire decât aceea că ai salvat pe cineva în nevoie, că l-ai ajutat într-un moment de cumpănă. Sigur că le-aș povesti de experiența mea, de bucuria pe care mi-a dat-o de-a lungul anilor, de faptul că nimicurile astea negative de care ne lovim nu mă mai afectează, pentru că bucuria că ajut este atât de mare. Îți dă optimism.

COMENTARII

Acest articol nu are comentarii.

Lasa un comentariu

POSTEAZĂ

Comentariul tau asteapta aprobarea moderatorului.

DOMENII DE IMPLICARE

PROGRAME STRATEGICE

CAUTĂ POVEȘTI